sâmbătă, 7 decembrie 2013

Labirint. ( Capcana dragostei #1 )

Continui să pierd zilele încercând să scap din acest labirint, care la început părea să te conducă către *Ţara Minunilor*, dar acum mi-e din ce în ce mai clar că pare să ducă într-un abis al tristeţii.
Nu pot să găsesc o calea de scăpare, atunci când am impresia că am găsit una, îmi apare în cale un obstacol care mă obligă să mă întorc.

E ciudat cum adorm şi visez că am scăpat, că sunt dinnou eu întreagă şi fericită şi neîmpărţită cu nimeni şi iubită, dar mă trezesc şi sunt pierdută.

Dacă aş fi ştiut că totul e o capcană n-aş mai fi intrat sau după ce-am intrat aş fi ştiut să memorez când şi pe unde am intrat, dar n-am ştiut. M-am pierdut.

Orice pas fac înainte mă aduce cu mai mulţi înapoi. Uneori am chiar speranţa că e totul un vis şi sunt fericită, dar ajung să cad într-o depresie mai mare.
Mă întreb dacă mai sunt şi alţii aşa, ca mine. La un moment dat să li se ofere promisiunea de a avea o lume numai a lor  unde totul e perfect, dar totul să fie o făcătură doar ca să te prindă.
Totuşi asta nu e tot. Nu cred că e doar un labirint, cred că e ceva mult mai vast, un fel de joc complex.
Am vaga senzaţie că sunt unul dintre pionii acestui hazard dacă nu, chiar regina care trebuie pusă la adăpost, dar sacrificată în favoarea regelui.

Ştiu, totul vă sună fantastic, dar nu e. E pur şi simplu viaţa. Să vă explic o zi în acest labirint....

Mă trezesc fericită după un vis fericit. Mănânc şi mă gândesc la cât de drăguţ ar fii să se întâmple ce-am visat. Realizez că nu există nicio şansă şi mă apucă tristeţea. Ştiţi voi, această tristeţe are tendinţa de a se instala uşor, uşor în sufletele noastre şi efectiv să mănânce şi să râcâie provocând dureri groaznice, dar nu e numai asta. Această tristeţe are puterea de a te face să te întorci mereu în timp, să revezi momentele dureroase comparativ cu cele frumoase. Stau aşa mână-n mână cu tristeţea şi mă gândesc pe unde să o iau. Prind o speranţă şi înaintez în labirint, când am senzaţia că am găsit un firicel de libertate, o ancoră, îmi vin în minte amintiri, care mă trag înapoi de unde rămăsesem. Şi aşa ajung să mă plimb dinnou ţinându-mă de mână cu tristeţea până apune soarele. După ce apune soarele mă uit la stele. Îmi vine mereu în cap că fiecare dintre noi e o stea, că fiecare străluceşte în felul lui. Uneori încerc să scap cu ajutorul stelelor, dar adorm.

Cam aşa ar fi o zi. Ştiţi ce-i ciudat? Stând în labirintul ăsta am realizat ceva important.
Amintirile sunt cea mai rea armă pe care o poate avea cineva şi fără să ne dăm seama, ele ajung să ne ucidă. Da. Amintirile.

Labirintul e dragostea. Dragostea e un lucru ciudat, care te prinde asemenea unui paianjen. Pe mine m-a prins şi încerc să scap din această pânză, acest labirint.





1 comentarii:

DoMe spunea...

:-) imi aduci zambetul pe fata. Cred ca, desi nu poti vedea, asta e mai important decat un milion de cuvinte. Faptul ca impresionezi prin talentul tau.

Trimiteți un comentariu