Am scris atât de multe momente importante pe blog-ul ăsta. Mi-am scris şi cele mai ascunse îndoieli, lucruri pe care nu puteam să le povestesc oricui. Am scris despre o relaţie care s-a terminat prost şi de care îmi doream să uit, dar recitind post-urile mi-am dat seama că nu pot să dau cu piciorul amintirilor, aşa că păstrez trecutul, dar schimb prezentul prin atitudinea mea faţă de viaţă. Vreau să îmi corectez greşelile.
Cum ar fi faptul că am ignorat singura persoană căreia chiar îi pasă de mine şi de sentimentele mele. Singura persoană căreia i-am făcut rău şi pe care i l-am făcut cu bună ştiinţă pentru că aşa mi s-a părut mie firesc.
Acum, după ce războiul s-a terminat şi  ai distrus şi am fost distrusă  la rândul meu, rămâne cineva să cureţe rănile fiecăruia. Şi cine te poate ajuta atunci când nimeni nu o mai  poate face? -  Cel pe care l-ai rănit fără să clipeşti, cel pe care l-ai lăsat în urmă  pentru o relaţie al cărui sfârşi îl ştiai de când ai ales drumul greşit.
Dar  maşina are oglinzile retrovizoare mai mici, iar parbrizul mai mare pentru că este mai important  drumul din faţa ta,  de cât cel pe care-l laşi în urmă... Aşa că  trecutul e trecut şi viitorul e viitor. Dar prezentul  se pierde cel mai uşor.
Şi după câte au fost povestea cum se încheie?
Păi povestea se încheie cu o prietenie şi relaţie stricată şi terminată definiti.
Şi după final, povestea cum începe?
Frumos,  doi bieţi copii privind un lac şi  cu o propoziţie ''Oare rolul meu nu e să te fac să uiţi?''
Şi continuă cu ei ţinându-se de mână.